ganduri alandala

mi-e lene sa scriu cu diacritice si sunt si grabita. in ultima vreme, avand doua "acasa" e greu sa ma impart. si cum net nu am decat aici la camin profit de timpul in care ma intorc aici sa imi iau alte carti sau haine curate, sau sa dorm atunci cand dimineata am cursuri devreme ca sa mai scriu pe blog. si cum am atatea chestii acumulate in capatana, mi-e greu sa ma axez p un singur subiect. chiar imposibil.

azi ma gandeam la cat de bine ma inteleg eu cu animalele si copiii si cum se complica treaba cu persoanele adulte sau adolescente. tot legat de copii, privindu-i azi pe strada, ma gandeam ca au o varsta privilegiata. pt ca isi pastreaza nevinovatia. un barbat sau o femeie f frumoasa nu sunt niciodata inocenti, pentru ca sunt constienti de frumusetea lor si de impactul acesteia asupra celor din jur. chiar si daca sunt oameni generosi sau buni la suflet, sunt constienti. doar pana la o anumita varsta copiii frumosi isi poarta frumusetea cu cea mai mare nonsalanta, neprefacuti.autentici. frumusetea care nu se constientizeaza pe sine. de aia sunt asa de usor de iubit. e o chestie inevitabila.

dupa aia vorbind cu un prieten pe mess care tocmai ii dadea papucii prieteni sale mi-am amintit de toate vorbele care se zic in cazul asta, minciunile indrugate si disperarea celeilalte persoane. ar fi ideal ca lucrurile sa fie mai simple, sa spunem adevarul si sa ni-l asumam, pur si dureros, fara alte telenovelisme. dar nu se poate, fiindca suntem oameni, nu dumnezei.nu? ne place sa lungim agoniile, discutiile si concluziile, sa ne facem sperante sau sa ni se faca mila. plus ca limita intre a rani si a fi ranit e foarte subtire, iar orgoliul e in ambele cazuri foarte vulnerabil.

ieri seara m-am amuzat copios pe tema atractiei extremelor. intr-o incapere cu 15-20 de persoane, cel mai calm tip era cu tipa cea mai zvapaiata (si l-a facut sa roseasca de cateva ori cu interventiile ei comice, dar bine aburite de alcool), tipa cea mai in varsta si mai planturoasa cu tipul cel mai tanar si mai micut, cei mai buni prieteni: ea modesta si inteligenta, sarcastica, el- macho man. pe mine teoria cu extremele se atrag nu m-a convins niciodata fiindca am trait-o pe pielea mea de multe ori si in diverse forme si de fiecare data am dat gres, mai devreme sau mai tarziu. cand nu exista complicitate...nu stiu, nu-i prea bine.

ar mai fi de zis dar nu mai imi vine nimic concret in minte, adica nu imi mai amintesc. plus ca trebuie sa prind ultimul autobuz.

uitându-mă peste primul meu blog mi-am adus aminte de prima iubire. să fi fost iubire? nu mă puneţi să răspund. o fi fost un fel de, pentru că era mai mult o lume construită paralel, o realitate suspendată. cu mintea pe care o aveam atunci o vedeam iubire. toţi am avut cândva şaptişpe ani, o geacă de piele şi câteva vise tâmpite la bord. dând cu fundul de pământ m-am mai trezit o ţâră. plus după aia o relaţie cu un om mult mai matur decât mine m-a făcut să înţeleg că proiecţiile copilăreşti sunt doar proiecţii, ca la cinema. bine, el mă împingea în cealaltă extremă aşa că a mers până am întâlnit a doua oară iubirea.acum un an. din nou întrebarea, ca în film: a fost sau n-a fost? spre deosebire de prima dată, eu cred că a fost, dar pentru prea puţină vreme. de data asta totul era real şi palpabil. doi adulţi în devenire încă predispuşi la nebuneli care au intrat într-un soi de competiţie: care râde mai mult, care iubeşte mai mult, care i-o zice mai bine celuilalt. războială degeaba.de la blitzkrieg nu a fost decât un pas până la războiul rece, suficient ca toate clipele faine să fie ignorate şi să înceapă armistiţiul după războiul care adusese pagube ambelor tabere. amistiţiul a fost un adio tras de coadă până am plecat in franţa. poate l-am mai fi tras mult şi bine dacă nu intervenea distanţa care să lămurească ceea ce noi prin lupte şi conferinţe nu reuşisem.
iar acum a treia oară.trei se zice că e cu noroc. de data asta e mai complicat, fiindcă nici nu suntem nici din aceeaşi ţară, vorbim într-o limbă care pentru niciunul nu e cea maternă, avem religii diferite şi până acum planuri de viitor la fel. aşa, în teorie ar putea părea uşor, dar nu e. dar nu e nici iluzie, nici război între noi. şi după cum se spunea in meet joe black if you haven't tried, you haven't lived.

say stop

e 12 noaptea. ar trebui sa imi fac tema.
palavragesc cu o buna prietena. despre dragoste si alti demoni, dar nu cartea, ci experiente personale. ma vad in ea. vad in fiecare fraza ceea ce s-a intamplat acum cateva luni. as vrea ca ei sa ii fie bine, pentru ca o iubesc mult.asa ca am speranta.dar fiindca acum suflu si-n iaurt, stiu ca lucrurile nu sunt asa simple cum ar trebui sa fie.
daca stai dupa curu' lui nu rezolvi nimic. se duce tot romantismul. dragostea e ceea ce ramane dupa primele vapai. adica potriveala si potrivire. compatibilitate. atunci cand el stie cuburi de zahar sa iti puna in cafea. atunci cand te intreaba daca esti ok si nu te plictisesti cand el lipseste. cand dupa ce il pupi 5 minute te pupa 6. atunci cand ea iti cumpara confetti si coifuri de ziua ta pentru ca stie ca ai vrea sa te simti copil. cand te inveleste noaptea. iubire e atunci cand adormiti imbratisati strans si va treziti cu gatul stramb.
as vrea sa nu ii fie frica. ce e adevarat rezista sinceritatii. compromisurile se fac de ambele parti. si niciodata in cantitati prea mari. pentru ca devenim ne-noi. ori ajungem ca in before sunset cand julie delpy isi flutura cele 5 degete si ii zice : say stop. dupa stop urmeaza degetul mijlociu.