frezii

même si le lendemain nous effraie, toujours rester debout

am descoperit frezii in gradina din spatele casei unde locuieste. si m-am bucurat ca un copil mic. sunt printre florile mele preferate si la noi cresc doar in Gradina Botanica. pozele sunt facute cu noul meu copil, ochisem un sony si un olympus, dar m-am intors cu un nikon. sa-mi traiasca, sper sa il ingrjiesc mai bine ca pe celalalt.

vorbind cu anubis, am privit in spate cu doi-trei ani si tare m-am minunat de ispravile mele. incurcate sunt caile adolescentei, pline de teribilism si visuri oarbe. atunci credeam ca am dreptate si ca o sa raman toata viata asa. credeam asta cu incapatanare si nimeni nu m-ar fi putut convinge ca peste cativa ani o sa ma domolesc si o sa uit lucrurile care imi faceau atunci placere. oamenii dupa care tanjeam, ideile in care credeam. acum o cert pe anubis ca nu m-a zgaltait un pic, ea ma cearta la randul ei ca nu am zgaltait-o si tot asa. nu-mi pare rau ca am crescut si nu mi se pare cam pierdut ceva. dimpotriva. nu am fost un adolescent inocent, ci mai degraba incrancenat si cu ganduri sumbre. cred ca sunt mai putin pragmatica decat atunci. dar mult mai puternica.

With hindsight, I was more than blind
Lost without a clue

am trecut prin toate fara sa clipesc. cand am pierdut drumul m-am intors de unde am venit si l-am reluat. succesele nu m-au imbatat cu apa rece, esecurile nu m-au facut sa imi pierd increderea. am luat decizii singura, unele mai strambe, altele mai potrivite. am gresit de nspe mii de ori, dar a fost un risc asumat. nu stiu cine sau ce m-a determinat sa ma schimb. cred ca exemplele negative. mi-am dat seama nu cine vreau sa ajung, ci cine nu vreau sa ajung. iar atunci m-am reglat automat. puteam sa scap fraiele de multe ori, sa incalc multe limite. puteam sa ma concentrez doar pe un anumit segment. am vrut insa ma bucur de tot, cat pot si fara excese. era o vreme cand mi-era rusine ca invat bine. acum sunt mandra de mine. stiu ca nu am pierdut nimic, distractia a curs si ea garla, uneori prea de tot.

in curand voi implini 20 de ani. buchetul ala de frezii e cadoul meu pentru mine. pentru ca trebuie sa fim atenti cu noi insine, din cand in cand.

stau in pensie.si imi place

nu ştiu alţii cum sunt, dar eu sunt în vacanţă. grevă, căldura de afară, mare, viaţă fără de griji importante, citit cărţi şi pierdut vremea, plimbări. ar putea părea plictisitor. dar e de fapt reconfortant. da,e fain să stai în pensie, cum s-ar spune. recunosc asta cu neruşinare, dar ştiu că zilele încărcate şi mai puţin plăcute nu vor întărzia să apară, aşa că profit cât mai pot. în rest îmi creşte măseaua de minte şi mă chinuie îngrozitor. şi ea şi gândul. ştiţi voi care, cică atunci când apare măseaua de mine...şi se mai şi apropie 20 de ani.
sunt liniştită totuşi, sunt încă tânără şi naivă. şi mai şi iubesc pe deasupra. cine a zis că viaţa nu e poate fi şi roz, să-şi înghită limba.

ganduri alandala

mi-e lene sa scriu cu diacritice si sunt si grabita. in ultima vreme, avand doua "acasa" e greu sa ma impart. si cum net nu am decat aici la camin profit de timpul in care ma intorc aici sa imi iau alte carti sau haine curate, sau sa dorm atunci cand dimineata am cursuri devreme ca sa mai scriu pe blog. si cum am atatea chestii acumulate in capatana, mi-e greu sa ma axez p un singur subiect. chiar imposibil.

azi ma gandeam la cat de bine ma inteleg eu cu animalele si copiii si cum se complica treaba cu persoanele adulte sau adolescente. tot legat de copii, privindu-i azi pe strada, ma gandeam ca au o varsta privilegiata. pt ca isi pastreaza nevinovatia. un barbat sau o femeie f frumoasa nu sunt niciodata inocenti, pentru ca sunt constienti de frumusetea lor si de impactul acesteia asupra celor din jur. chiar si daca sunt oameni generosi sau buni la suflet, sunt constienti. doar pana la o anumita varsta copiii frumosi isi poarta frumusetea cu cea mai mare nonsalanta, neprefacuti.autentici. frumusetea care nu se constientizeaza pe sine. de aia sunt asa de usor de iubit. e o chestie inevitabila.

dupa aia vorbind cu un prieten pe mess care tocmai ii dadea papucii prieteni sale mi-am amintit de toate vorbele care se zic in cazul asta, minciunile indrugate si disperarea celeilalte persoane. ar fi ideal ca lucrurile sa fie mai simple, sa spunem adevarul si sa ni-l asumam, pur si dureros, fara alte telenovelisme. dar nu se poate, fiindca suntem oameni, nu dumnezei.nu? ne place sa lungim agoniile, discutiile si concluziile, sa ne facem sperante sau sa ni se faca mila. plus ca limita intre a rani si a fi ranit e foarte subtire, iar orgoliul e in ambele cazuri foarte vulnerabil.

ieri seara m-am amuzat copios pe tema atractiei extremelor. intr-o incapere cu 15-20 de persoane, cel mai calm tip era cu tipa cea mai zvapaiata (si l-a facut sa roseasca de cateva ori cu interventiile ei comice, dar bine aburite de alcool), tipa cea mai in varsta si mai planturoasa cu tipul cel mai tanar si mai micut, cei mai buni prieteni: ea modesta si inteligenta, sarcastica, el- macho man. pe mine teoria cu extremele se atrag nu m-a convins niciodata fiindca am trait-o pe pielea mea de multe ori si in diverse forme si de fiecare data am dat gres, mai devreme sau mai tarziu. cand nu exista complicitate...nu stiu, nu-i prea bine.

ar mai fi de zis dar nu mai imi vine nimic concret in minte, adica nu imi mai amintesc. plus ca trebuie sa prind ultimul autobuz.

europa prin binoclul celorlalţi

în mod ironic, aşa cum europenii au privit america drept continentul tuturor posibilităţilor, acum america priveşte exact în acelaşi mod bătrânul continent. e de ajuns să ne uităm la filme ca eurotrip sau pulp fiction (vezi începutul) pentru a constata că americanii au o părere cel puţin surprinzătoare despre europa, îmi permit să zic destul de eronată. au dreptate totuşi într-un fel, în europa nonconformismul e la el acasă. şi uneori îl găsim conjugat rafinat şi exotic.

arabii văd europa ca pe o şansă. să facă ceva în plus sau să se detaşeze de ce nu le place la ei. dar niciodată nu îşi abandonează principiile musulmane pentru cele europeniste, deşi mai calcă pe bec. sunt mândri că sunt ce sunt.

negri abia aşteaptă să ajungă aici. mulţi au complexul fostului sclav pe pe plantaţia de pe bumbac. sunt absurzi, lumea e suficient de deschisă şi obişnuită cu ei ca să mai creadă aşa ceva. cred că le place să se victimizeze.

despre chinezi, japonezi, etc habar n-am. deşi sunt foarte mulţi aici nu am intrat în contact cu ei fiindcă umblă doar în grupuri şi sunt cam ciudăţei.pare că le place, dar n-aş băga mâna în foc.

europa e stranie. şi plină de contradicţii. un fel de talmeş balmeş sub o denumire pretenţioasă. de aia e şi aşa irezistibilă.

raspuns

raspuns la scrisoarea lui anubis.
atata m-am bucurat cand am mers la loge si am intrebat daca am ceva in cutia postala si mi-a dat scrisoarea ta. plus nu stiu ce suma de platit pt chirie, dar nu mi-a mai pasat cand am vazut martisorul cu hellboy si bineinteles colajele cu gust aranjate:))
je t'aime.
eu nu m-am schimbat deloc, nu am nici breton nici codita, dar stiu sa fac dovlecei pane si oua umplute.
o sa o tin tot asa draga anubis=))
sarutari diei si bineinteles calde salutari lui marius cassian.
mi-e dor de voi.
mai mult detalii vor veni prin posta.

uitându-mă peste primul meu blog mi-am adus aminte de prima iubire. să fi fost iubire? nu mă puneţi să răspund. o fi fost un fel de, pentru că era mai mult o lume construită paralel, o realitate suspendată. cu mintea pe care o aveam atunci o vedeam iubire. toţi am avut cândva şaptişpe ani, o geacă de piele şi câteva vise tâmpite la bord. dând cu fundul de pământ m-am mai trezit o ţâră. plus după aia o relaţie cu un om mult mai matur decât mine m-a făcut să înţeleg că proiecţiile copilăreşti sunt doar proiecţii, ca la cinema. bine, el mă împingea în cealaltă extremă aşa că a mers până am întâlnit a doua oară iubirea.acum un an. din nou întrebarea, ca în film: a fost sau n-a fost? spre deosebire de prima dată, eu cred că a fost, dar pentru prea puţină vreme. de data asta totul era real şi palpabil. doi adulţi în devenire încă predispuşi la nebuneli care au intrat într-un soi de competiţie: care râde mai mult, care iubeşte mai mult, care i-o zice mai bine celuilalt. războială degeaba.de la blitzkrieg nu a fost decât un pas până la războiul rece, suficient ca toate clipele faine să fie ignorate şi să înceapă armistiţiul după războiul care adusese pagube ambelor tabere. amistiţiul a fost un adio tras de coadă până am plecat in franţa. poate l-am mai fi tras mult şi bine dacă nu intervenea distanţa care să lămurească ceea ce noi prin lupte şi conferinţe nu reuşisem.
iar acum a treia oară.trei se zice că e cu noroc. de data asta e mai complicat, fiindcă nici nu suntem nici din aceeaşi ţară, vorbim într-o limbă care pentru niciunul nu e cea maternă, avem religii diferite şi până acum planuri de viitor la fel. aşa, în teorie ar putea părea uşor, dar nu e. dar nu e nici iluzie, nici război între noi. şi după cum se spunea in meet joe black if you haven't tried, you haven't lived.

say stop

e 12 noaptea. ar trebui sa imi fac tema.
palavragesc cu o buna prietena. despre dragoste si alti demoni, dar nu cartea, ci experiente personale. ma vad in ea. vad in fiecare fraza ceea ce s-a intamplat acum cateva luni. as vrea ca ei sa ii fie bine, pentru ca o iubesc mult.asa ca am speranta.dar fiindca acum suflu si-n iaurt, stiu ca lucrurile nu sunt asa simple cum ar trebui sa fie.
daca stai dupa curu' lui nu rezolvi nimic. se duce tot romantismul. dragostea e ceea ce ramane dupa primele vapai. adica potriveala si potrivire. compatibilitate. atunci cand el stie cuburi de zahar sa iti puna in cafea. atunci cand te intreaba daca esti ok si nu te plictisesti cand el lipseste. cand dupa ce il pupi 5 minute te pupa 6. atunci cand ea iti cumpara confetti si coifuri de ziua ta pentru ca stie ca ai vrea sa te simti copil. cand te inveleste noaptea. iubire e atunci cand adormiti imbratisati strans si va treziti cu gatul stramb.
as vrea sa nu ii fie frica. ce e adevarat rezista sinceritatii. compromisurile se fac de ambele parti. si niciodata in cantitati prea mari. pentru ca devenim ne-noi. ori ajungem ca in before sunset cand julie delpy isi flutura cele 5 degete si ii zice : say stop. dupa stop urmeaza degetul mijlociu.

coşmar

Azi noapte am avut un coşmar.

Eram acasă. Nu asta era problema. Era frumos, stăteam pe banca de sub cireş, cireşul înflorise în roz şi era multă lumină. Şi puf de pe flori. Dar mi-era rău pentru că ştiam că m-am întors şi aveam o stare de tot rahatul. Îmi aminteam de aici şi mă simţeam paralizată. foarte plictisită. tristă.

M-am trezit speriată şi i-am simţit şira spinării lipită de a mea. M-am liniştit pe moment, apoi am început să număr lunile. Am adormit la loc. cu frică. neputincioasă.

Coşmarurile mele nu sunt cu vampiri, locuri întunecate sau oameni care aleargă după mine cu cuţitul. sunt stări. de rău, de disperare. Când am citit poezia asta mi-am amintit. E ca un fel de avampremieră.

am plecat de-acasă câteva luni
(...)

acum
când uit la camera asta
aproape străin

mă gândesc să modific biblioteca
să pun canapeaua altfel

să scriu un testament
cu toate lucrurile pe care le-am greşit
şi pe care ţi le las ţie să le repari
sau să le uiţi

m-am îndrăgostit de poezia lui Andrei Ruse. Am dat de una din ele pe blogul ăsta.
şi restul au venit de la sine, după un search pe google.

10 things i love.hate here

deci ce îmi place:
1. toţi vânzătorii, funcţionarii, şoferii de autobuz, femeile de servici, etc sunt inimaginabil de amabili ( nu vezi feţe acre ca la noi)
2. ţi se dă restul până la ultimul cent şi nimeni nu îţi cere monezi ca să îţi dea o sumă rotundă, aici nu merge cu ţine o gumiţă
3. autobuzele sunt curate şi găseşti tot timpul loc, plus că vin la ora fixă după un orar pre-stabilit
4. brânză şi dulciuri cât încape, uneori la preţuri neverosimile
5. revistele gen cosmo cu acelaşi preţ ca în românia dar mult mai bine scrise, fără articole patetice
6. vremea. nu plouă
7. cursurile în general sunt relaxante plus că profii îţi furnizează ei materialele
8. cafenelele şi cantina
9. palmierii şi mimozele
10. zac:))

ce nu îmi place:
1. ipocrizia motanilor de la loge
2. caca de câine de companie prin parcuri
3. greva si haosul din universitate
4. friptura în sânge
5. les tectoniques şi cocălarii care se găsesc şi aici
6. vântul care uneori e foarte enervant
7. preţurile din baruri
8. unii colegi, unii colegi erasmus, etc
9. că la xerox vânzătorul nu trage el foile, ci te lasă pe tine şi nu mă descurc
10. zac când e morocănos, adică dimineaţa:))

standing still

de când mă ştiu am luat toate relaţiile mele ca pe o joacă. nişte experimente cu sau fără sentimente cu final previzibil. am îndrăznit să fac ceva planuri de 2-3 ori şi s-au dus frumuşel pe apa sâmbetei. dar aici măcar atunci nu mă gândeam la ideea de standing still happilly ever after. ideea asta o o asociam cu moartea tinereţii şi intrarea într-un mare rahat numit seriozitate. uneori, mai în glumă mai în serios spuneam că eu nu sunt genul care o să aibă familie. că nu mă prinde şi nici nu vreau.

nici acum nu ştiu dacă vreau. dar e ceva în felul lui de a fi care mă împinge să îl văd într-un loc al nostru. e ceva în felul în care şi-a schimbat atitudinea faţă de mine care mă face să zâmbesc speriată şi bucuroasă şi surprinsă.

Anubis mi-a zis că întotdeauna o să îmi părăsesc bărbaţii. eu o iubesc pe Anubis, dar sper să nu aibă dreptate de data asta.

plăceri literare şi culinare

fiindcă aici greva continuă şi eu continui să trag mâţa de coadă. şi pentru că din linkul din postul anterior reiese că e interzis să ne sufocăm bărbaţii, trebuie să îmi găsesc şi eu alte ocupaţii, dătătoare de plăceri, ca să se compenseze. aşa că în puţinul meu timp liber când nu sunt cu zac şi cînd nu stau pe internet, citesc şi gătesc.
de citit ştie lumea că mă preocupă, dar gătitul nu era în sfera activităţilor mele să nu zic anuale. o papară ştiam să fac. supa la plic, nu se pune, nu? aici am descoperit că nu e greu să faci de mâncare, iar cu o tigaie bună şi codimentele potrivite poţi să faci minuni, chiar dacă ai antitalent gospodăresc. ieri mi-am făcut clătite, iar azi somon. de ficăţei s-a ocupat el, dar promit că data viitoare o să-i fac eu. şi mai buni.

aşa că mă descurc în bucătarie. dacă înainte nu era aşa era pentru că nu aveam nevoie. şi fiindcă mâncarea bună trebuie însoţită de o lectură pe măsură, am ales ceva de Lucia Extebarria. Iumi.

am citit zilele trecute aici despre un anume articol care era la rândul lui despre o anume carte. încă o vrăjeală americană. cică se aude prin târg că bărbaţii iubesc scorpiile. nu zic nu, eu am fost scorpie de nspe mii de ori. dar nu era o strategie, pur şi simplu îmi venea. şi nici zgripţuroaică nu-s, pur şi simplu nu eram în lovuri şi atunci mă comportam cât se poate de normal (şi asta unii definesc bitchy): independentă, miserumpistă şi jemonfutistă, sarcastică, nepăsătoare şi curioasă în legătură cu alte ogrăzi masculine. dar când sunt în lovuri, se schimbă treaba. dau afecţiune cu carul şi am chef să petrec toată ziulica cu bietul băiat. bineînteles, deseori mă satur repede şi abia aştept să plece să nu mai îl văd o zi-două, dar după câteva ore mi se face dor din nou, al dracului să fie. şi nu îmi spuneţi mie că voi nu sunteţi aşa. când o femeie se îndrăgosteşte cât de cât sincer de un bărbat (sau în unele cazuri nici măcar) se transformă într-un satelit ce gravitează în jurul lui. Da, vreau să fiu Luna ta. bine ca fetele neagă peste tot. nu, că eu vreau să ies cu fetele, nu că nu îi cer voie să merg cu gaşca într-un bar, nu că vreau să îl văd numai la sfârşit de săptămână, etc. şi după ce se despart de el, le vezi cum fac crize şi rămân deprimate o grămadă de vreme.

nu asta e soluţia. strategiile de genul mă prefac că sunt un mare rahat. la urma urmei, totul ţine de compatibilitate. te prefaci, dar pentru cât timp? la un moment dat îţi dai seama că numai te chinui şi că ai fi mai fericită afară, nu înauntrul unei relaţii cică aerisite. e adevărat, de obicei bărbaţii urăsc să fie sufocaţi, iar femeile tind să sufoce. ori se ajunge la un compromis sau la o separare, ori ai norocul să dai peste un tip care are nevoie de aşa ceva. aoleu, asta e cea mai faină situaţie. dar şi cea mai dificil de controlat. mie una imi place:))


oare ce mă apucă să scriu despre aşa ceva?

primavară

aici e mai mult decât martie. copacii au înflorit de mai bine de o săptămână. e ciudat, acasă urmăream cum înmuguresc, aşteptam cu sufletul la gură prin aprilie-mai să îmbobocească. aici m-am trezit într-o dimineaţă de februarie cu toţi copăceii înfloriţi. e cald şi de câteva zile s-a oprit şi vântul. e o primavară blândă, fără soare cu dinţi, cu seri călduţe şi purpurii. cînd am timp ies cu pătura pe iarbă şi mă joc cu pisicile.oare Periuţă ce face? sau citesc o revistă pe băncile din campus. adulmec mirosul mimozelor (din poză). primăvara are alt miros aici. arată altfel. mai molatecă, mai visătoare, mai aromată. mi-e dor însă de ghioceii de la mine din grădină.

sunt departe în primăvară. iar primăvara asta începe aici în campus şi se termină pe strada Dominique Ingres unde nu mai există anotimp sau poate sunt toate anotimpurile într-o singură cameră.

last pictures by sonyW35

aparatul meu a murit.astea au fost printre ultimele poze:(
sper sa se poata repara, ca daca nu, am pus-o.