coşmar

Azi noapte am avut un coşmar.

Eram acasă. Nu asta era problema. Era frumos, stăteam pe banca de sub cireş, cireşul înflorise în roz şi era multă lumină. Şi puf de pe flori. Dar mi-era rău pentru că ştiam că m-am întors şi aveam o stare de tot rahatul. Îmi aminteam de aici şi mă simţeam paralizată. foarte plictisită. tristă.

M-am trezit speriată şi i-am simţit şira spinării lipită de a mea. M-am liniştit pe moment, apoi am început să număr lunile. Am adormit la loc. cu frică. neputincioasă.

Coşmarurile mele nu sunt cu vampiri, locuri întunecate sau oameni care aleargă după mine cu cuţitul. sunt stări. de rău, de disperare. Când am citit poezia asta mi-am amintit. E ca un fel de avampremieră.

am plecat de-acasă câteva luni
(...)

acum
când uit la camera asta
aproape străin

mă gândesc să modific biblioteca
să pun canapeaua altfel

să scriu un testament
cu toate lucrurile pe care le-am greşit
şi pe care ţi le las ţie să le repari
sau să le uiţi

m-am îndrăgostit de poezia lui Andrei Ruse. Am dat de una din ele pe blogul ăsta.
şi restul au venit de la sine, după un search pe google.