uitându-mă peste primul meu blog mi-am adus aminte de prima iubire. să fi fost iubire? nu mă puneţi să răspund. o fi fost un fel de, pentru că era mai mult o lume construită paralel, o realitate suspendată. cu mintea pe care o aveam atunci o vedeam iubire. toţi am avut cândva şaptişpe ani, o geacă de piele şi câteva vise tâmpite la bord. dând cu fundul de pământ m-am mai trezit o ţâră. plus după aia o relaţie cu un om mult mai matur decât mine m-a făcut să înţeleg că proiecţiile copilăreşti sunt doar proiecţii, ca la cinema. bine, el mă împingea în cealaltă extremă aşa că a mers până am întâlnit a doua oară iubirea.acum un an. din nou întrebarea, ca în film: a fost sau n-a fost? spre deosebire de prima dată, eu cred că a fost, dar pentru prea puţină vreme. de data asta totul era real şi palpabil. doi adulţi în devenire încă predispuşi la nebuneli care au intrat într-un soi de competiţie: care râde mai mult, care iubeşte mai mult, care i-o zice mai bine celuilalt. războială degeaba.de la blitzkrieg nu a fost decât un pas până la războiul rece, suficient ca toate clipele faine să fie ignorate şi să înceapă armistiţiul după războiul care adusese pagube ambelor tabere. amistiţiul a fost un adio tras de coadă până am plecat in franţa. poate l-am mai fi tras mult şi bine dacă nu intervenea distanţa care să lămurească ceea ce noi prin lupte şi conferinţe nu reuşisem.
iar acum a treia oară.trei se zice că e cu noroc. de data asta e mai complicat, fiindcă nici nu suntem nici din aceeaşi ţară, vorbim într-o limbă care pentru niciunul nu e cea maternă, avem religii diferite şi până acum planuri de viitor la fel. aşa, în teorie ar putea părea uşor, dar nu e. dar nu e nici iluzie, nici război între noi. şi după cum se spunea in meet joe black if you haven't tried, you haven't lived.