merită să lupţi pentru ceva?

cu siguranţă că ne repetăm foarte des faptul că viaţa e nedreaptă, că fericirea e departe şi alte bullshit-uri de genul. lucrurile astea sunt de când lumea şi nu o să se schimbe niciodată. sunt o realitate. injuratură pe faţă.scuipat între ochi.

ce contează e cum ripostăm. putem să ripostăm doar prin ambiţii.şi visuri. şi planuri. şi prin procesul de a le îndeplini, măcar pe câteva.

azi-dimineaţă pe la ora 7. atunci mi-am dat seama de fapt că încep să îmi trăiesc visul. uitasem de el. s-a născut de demult, încă din şcoala generală îmi doream să studiez în străinătate, măcar pentru puţin timp. şi nu pentru că afară ar alerga câinii cu colaci în coadă sau că acolo ar fi pământul făgăduinţei. îmi place în România, chiar dacă deseori mă enervez. doream să merg afară fiindcă mă pasionau engleza şi mai apoi franceza mai mult decât pe un elev normal. franceza a devenit un fel de fascinaţie, o luptă. care pe care domină. limba pe om, omul pe limbă. singurul neajuns era că franceza nu era limba mea maternă şi că nu trăiam în patria ei. atunci visul să intru la litere era foarte îndepărtat. după câţiva ani a devenit realitate. după încă doi ani a căpătat şi dimensiunea unui vis adevărat: plec în franţa să studiez acolo un semestru. era visul meu de copil de care acum îmi amintesc cu emoţie.

când am fost acceptată pentru bursă proiectam plecarea într-un viitor cât de cât îndepărtat. eram bucuroasă ca plec, dar eram bucuroasă şi că încă nu plecam. am amânat plecarea de pe semestrul 1 pe semestrul 2 sub pretextul unor formalitati birocratice care cred ca s-ar fi rezolvat daca chiar as fi insistat. dorinta de a pleca se estompase fiindca eram fericita aici. abia acum imi dau seama insă, că aici rămâne la fel şi peste 5 luni, dar că fericirea reală e să îţi îndeplineşti un vis pe care îl nutreşti de atâţia ani, un vis căruia i-ai dedicat inconştient zile, luni de muncă, atacuri de panică, lacrimi, ţipete de bucurie, vis creionat prin cărţi, creioane, caiete umplute cu din ce în ce mai puţin roşu. un vis pe care crezi că l-ai uitat, dar care reapare, culmea, pe punctul de a fi împlinit.

de asta merită să muncim. de asta merită uneori să nu ardem gazul degeaba tot timpul. pentru că se întâmplă ca fără pile şi relaţii, doar prin propriile forţe să ajugem undeva. să ştim ceva foarte bine. e posibil, dacă te pricepi şi ai puţin noroc poţi să îţi vezi visurile împlinite şi asta nu e o frază goală ca cele din cărţile de self-help. e real şi se întâmplă, anul ăsta mi s-a întâmplat mie şi încă câtorva prietene.

aşa că nu mai merge cu scuze. dacă vrei să tai frunze la câini toată viaţa, o să te apuce turbarea.