And then came the rush of the flood
Stars of night turned deep to dust

Uneori, foarte rar, în zilele ploioase, urc la mansardă unde îmi strâng cărţile vechi si albumele cu poze. Când văd pozele Danei, nu mă pot abţine să nu zâmbesc. Am o poză mică, pe care o ţineam în portofel. De atunci am aruncat şi portofelul, am şi trecut la altă monedă. E ironic, viaţa nu stă nicio clipă în loc. Nu stă după tine. După decepţiile tale. Aşa că am uitat-o repede, aşa cum uită un copil imaginea ursuleţului de pluş cu care dormea şi care deteriorat, a fost aruncat la gunoi. E o nostalgie, pe undeva, dar foarte departe, mai departe de umbra pe care o lasă în noi tot felul de iubiri consumate.

Suntem smulşi uneori de langă celalalt fiindcă celalalt nu mai poate ţine pasul cu noi. Nu mai poate iubi atât, sau nu se poate realiza, sau nu poate fi la fel de vesel, de pasionat de ceva, de norocos. Oamenii fericiţi împreună sunt cei care aceleaşi doze de succes în viaţă, aceeaşi doză de sentimente de oferit. Suntem un fel de oglinzi pe două tălpi. Tălpile mele stau acum pe nisip, iar ei niciodată nu i-a plăcut la mare.